Râpa

Stătea lângă brad cu mănuşile în mână. I-au trebuit 2 zile ca să fugă din oraş şi să ajungă la munte. Nu îşi amintea nimic de pe drum. Se simţea de parcă ar fi adormit în oraş şi s-ar fi trezit din cauza aerului curat. Vedea frânturi de imagini şi în minte i se învălmăşau cuvinte. Le mai auzise şi altă dată? Nu putea spune.

Se simţea rupt de cotidian. Se simţea de parcă ar fi stat 2 oameni de-o parte şi de alta a bradului. Unul care zâmbea şi spera că totul va fi bine şi celălalt care surâdea amar şi ştia că totul a fost bine.

Căutase câteva săptămâni cadoul perfect ca să-i arate cât de mult ţine la ea. Inelul i-l dăduse deja. Acum căuta ceva aparte, ceva care să o facă să îl simtă mereu lângă ea.

Nu l-a găsit până nu a văzut un cuplu de bătrânei cum se plimbau la început de februarie prin yăpadă. La un moment dat, acel bătrânel şi-a ajutat soţia să îmbrace o pereche de mănuşi.

În acea clipă s-a gândit că poate o pereche de mănuşi ar fi cel mai potrivit cadou pentru iubita sa. I-ar fi dat o parte din amprenta lui, căldura lui, atingerea lui. Şi poate dacă nu era lângă ea, mănuşile ar fi ajutat-o să -l simtă aproape.

Aşa că s-a dus în cel mai apropiat magazin şi a cumpărat o pereche de mănuşi verzi. Era un verde închis, culoarea ei preferată. Era convins că or să-i placă.

A alergat cât de repede a putut acasă. A urcat câte două scări de-o dată doar ca s-o vadă stând în geam cu bagajul lângă ea şi inelul în mână. Nu mai înţelegea nimic. Vroia să afle ce s-a întâmplat dar simţea că se sufocă. Se uita la perechea de mănuşi, la ea, la inel. Auzea doar fragmente: "Îmi pare rău", "altcineva", "nu sunt fericită", "nu vreau să suferim amândoi". Simţea cum se surpă casa peste el.

A alergat pe scări, lăsând-o să strige în urma lui "Iarta-mă". Ce să ierte? Nici el nu ştia. Nu ştia dacă să ierte naivitatea lui, neputinţa lor, trădarea ei. Ştia doar că vrea să plece cât mai departe.

Stătea lângă brad uitându-se la perechea de mănuşi. Le strînse în mînă, le sărută şi sări.