Hai cu lopata....

Daca tot am joi examen si invatatul merge greu din cauza caldurii, am citit posturi vechi de pe bloguri. Un post mi-a atras atentia si m-a facut sa imi aduc aminte cum eram eu in trecut.

Eram genul de copil care invata: pentru ca vroia, pentru ca "trebuia", nici eu nu mai stiu exact de ce. Ma jucam cu copiii afara, dar dupa ce erau temele gata si era curat in sertarul de la birou (ceva gaura neagra unde mi-era frica sa ma uit nu cumva sa dispar).

Am crescut cu un bunic militar si mama la fel (nu ca profesie ci ca formare). Auzeam de atatea ori cuvintele spuse, mai in gluma, mai in serios "ordinele nu se discuta, se executa" incat emblema mea devenise intrebarea "de ce sa fac aia?"

Devenisem de la cativa ani o negociatoare apriga in familie si dadeam argumente atat de bune si rationale incat ajungeam de multe ori sa castig discutia desi greseam crunt. Ajunsesem la un moment dat sa cred si eu ceea ce spuneam. Nici acum nu am probleme de negociere, doar ca de multe ori aleg sa evit discutiile, pentru ca observ din timp ca tind sa devina inutile.

La sclaoa nu eram multumita decat cand stiam materia bine. Nu conta ca nota era 8. De multe ori stiam materia mai bine decat cei cu nota 10. Eram privita ca o ciudatenie mai ales la orele de limba romana, unde faceam zilnic ture pana la DEX, pentru ca imi era neclar sensul unui cuvant. Ajunsesem sa citesc carti sau sa desenez pe furis in ora pentru ca stiam materia de la inceputul anului, de cand ma pregateam pentru olimpiada.

Mergeam cu inca doi colegi intr-un barulet la subsolul unei cladiri ca sa facem probleme de fizica si apoi printre niste ramasite de blocuri ca sa citim poezii si alte cele.

Niciodata n-am simtit nevoia sa merg noaptea in parc sa ma imbat sau sa fug de acasa ca asa "e misto". Niciodata nu mi s-a parut un sacrificiu mare sa invat, chiar daca nu luam nota maxima, pentru ca asta vroiau parintii. Nu mi se parea un act de rebeliune inteligent sa ma cert cu ei.

Regula importanta in armata: nu te certi cu aliatul. (noi ca tara suntem exemplul perfect a ce poate pati cineva care face asta)

Parintii si bunicii erau aliatii. Niciodata nu m-am putut baza mai mult pe o prietena decat pe ei. Niciodata nu a fost cineva langa mine constant asa cum au fost ei. Poate asta e si un motiv pentru care dureaza ceva timp pana cineva imi castiga increderea. Pana acum, ei au fost singurii care nu mi-au inselat-o niciodata.

Un amic mi-a spus acum cativa ani un lucru pe care nu cred ca il uit cat traiesc: "in viata asta, pe primul loc esti tu, apoi parintii, bunicii si abia apoi te gandesti cine urmeaza. O persoana trece pe al doilea loc sau primul loc abia cand e sange din sangele tau sau detine acelasi nume ca si tine."

E un lucru foarte logic si daca ar gandi si altii asa nu ar fi sinucideri pentru ca x a fost parasit de y. Perfect, a fost, a trecut, viata e doar a ta. In viata asta imprevizibila sa te trezesti la 18 ani cu depresii si impresii ca veci pururi nu o sa fie bine nu prea e bine. Ai timp destul mai incolo sa-ti faci probleme.

Astea mi s-au parut intotdeauna cele mai tampite motive, pe acelasi loc cu cele de genul: "am luat 4 la matematica, copil in clasa a 6-a, ma sinucid ca ai mei vor doar 10". Parintii ar trebui sa-si invete copiii ca viata e bunul cel mai de pret si ca mereu ar trebui sa aiba un sprijin in ei, nu sa-i vada ca niste dusmani. dar poate e doar parerea mea, dupa ani de zile in care am auzit-o si simtit-o.

Eu am mai invatat cate ceva despre viata cand am ajuns la facultate. M-am trezit dintr-o data singura, plecata dintr-un loc unde aveam mereu lume in jurul meu acasa, cu facturi de platit, mancare de facut, haine de spalat, facultate unde sa merg si altele. Si nu era nimeni acolo pe care sa rog sa le faca in locul meu. Si momentul in care mi-am adus aminte de amicul acela a venit de mai multe ori. De fiecare data cand aveam o problema si ajungeam s-o consider "vitala" imi aduceam aminte de ce mi-a zis el.

Si de fiecare data timpul i-a dat dreptate.

Poate n-am avut aventurile vietii mele in copilarie, dar nu pot spune ca nu stiu ce inseamna Craciunul, sau o masa in familie sau un cadou primit fara motiv anume. Nu am fugit de acasa, dar am la 23 de ani mai multe decat au altii la 50. Si asta fara sa imi da viata peste cap chinuindu-ma sa le obtin.