duminică, 15 noiembrie 2009

i can ride my bike with no handlebars


Sunt pe un drum fara semne de circulatie, marginit de copaci. Nimeni nu trece pe acolo destul timp incat sa faca parte din peisaj. Se mai intersecteaza uneori cate o persoana dar traverseaza repede drumul. Nici nu apuc bine sa vad cine trece ca deja se agita frunzele pe drum in urma bicicletei. Trec pe langa atatea locuri, recunosc atatea informatii, stiu atatea lucruri, unele citite, altele vazute demult, altele auzite. Pot nici sa nu mai tin mainile pe ghidon.

M-am obisnuit cu drumul asta. Nu e cu nimic mai altfel decat a fost pana acum. Nici mai lin, nici mai abrupt, nici mai animat. E gol, desi e marginit de atatea lucruri: imagini, poze, filme, carti, muzica, oameni din trecut, amintiri. Uneori, in trecere, cineva ma intreaba cum ma simt. Ma blochez: nu stiu ce sa ii spun. Cu ce parte sa incep si pe care sa o ascund? Incerc sa zic ceva dar persoana a disparut. S-a speriat poate ca va auzi ceva neplacut, ceva ce nu e in spiritul sarbatorilor de iarna. Eh, nu-i bai. Este drum destul.

A, uite inca un om. Pedaleaza repede dar poate incetineste. Da. A incetinit. Ca sa ma intrebe cat e ceasul :). Nu stiu. Eu nu masor orele ca voi. Eu le masor in cuvinte. Cate cuvinte simt pe secunda. Daca sunt 2 atunci au trecut 2 secunde, nu una. Ma priveste dezamagit si trece mai departe. Nu masor timpul ca el.

Bun, mergem mai departe. Adie un pic vantul, e tare placut. Cine mai trece pe drum? Haideti, nu va fie frica. Vreau sa vorbesc despre cer, despre frunze.
Hm, o fi vantul de vina. Bate cam din lateral.

Hei vantule, tu cata singuratate poti indura?


*sursa poza

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Pe corbii lui Odin, ce ai de zis?